Două miracole, Ela și Vlad. Carmen Moise, povesteşte cea mai intensă experienţă din viaţa ei: a născut fiind diagnosticată cu Covid-19

Două miracole, Ela și Vlad. Carmen Moise, povesteşte cea mai intensă experienţă din viaţa ei: a născut fiind diagnosticată cu Covid-19

Miracolele există. Iar în seara Ajunului, le vom numi simplu, Ela şi Vlad. Doi mici învingători, doi fraţi născuţi la un minut distanţă, cu două luni prea devreme şi cu o luptă grea în faţă. Să supravieţuiască şi să crească, în primele lor săptămâni, fără îmbrăţişarea mamei. Să îi audă vocea doar în basmele înregistrate, duse de medici lângă incubatoare. Mama lor este colega noastră, Carmen Moise, care a trăit, la Maternitatea Bucur, cea mai intensă experienţă a vieţii ei. Azi, toţi trei, ne-arată ce înseamnă un miracol.Cadrele medicale care s-au ocupat tot timpul de ei îmi spuneau că atunci când sunt așezați împreună în același pătuț și ascultă poveștile pe care eu le citeam, pe aparate se vede cum crește saturația de oxigen și li se mărește pulsul.De asta cred că motto-ul a ceea ce s-a întâmplat este: Dumnezeu râde de oameni atunci când își fac planuri.Am născut înainte de termen cu mult, am născut cu COVID. Am născut în cu totul altă maternitate decât era planificat.Am început să tremur necontrolat, de frig, de frică. Cred că am și spus atât cât am putut eu, cu vocea, că mi-e frică, mi-e frică și în fața mea în dreptul picioarelor, iar îmi pare rău că nu i-am văzut fața. Dar era o asistentă destul de corpolentă care s-a lipit de picioarele mele, mi-a luat mâinile, mi-a prins capul, mi l-a lipit așa de umărul ei și mi-a zis roagă-te cu mine. Hai să ne rugăm împreună. Şi mi-a prins mâinile și efectiv o auzeam cum se roagă șoptit. Şi m-am rugat și eu.Eu atâta grijă și atâta empatie nu am simțit nicăieri din partea unor oameni care trăiau pandemia asta în fiecare zi, în fiecare clipă a vieții lor din momentul în care intrau în acel spital.Din spatele combinezonului am auzit o voce care era așa puternică, bărbăteasca, dar blândă în același fel.„Ce ați avut dumneavoastră aici? Băiețel sau fetiță?” Și eu am zis cu voce scăzută și băiețel și fetiță. „Ah… păi în cazul ăsta mi-ați dat un pic planurile peste cap”. Și s-a apropiat cu pansamentul cu betadină de burta mea și am simțit după răceala betadinei cum a făcut un zâmbet de smiley face pe burta mea fix pe operație 2 ochi și doar la unul a făcut gene de fetiță și pe celălalt l-a lăsat așa de băiețel.Eu am început să mă fac bine fizic. Dar mă făceam din ce în ce mai rău psihic și emoțional căderea a fost extrem de dură. Neputința și durerea de a avea brațele goale. Asta era.În momentul în care Vlad a atins greutatea de externare, mie mi-a fost foarte greu să decid, să îl iau pe el și să rămână ea. Adică mi s-a părut că ăla a fost momentul în care am abandonat-o a doua oară.Primul sentiment groaznic de abandon a fost fix atunci când i-am născut. Eu când am născut, doar i-am auzit. Atât. I-am născut în 8 octombrie și pe el l-am văzut pe 4 noiembrie. Și pe Ela pe 20 noiembrie.I-am văzut crescând în fotografii, de la o fotografie la alta mi se părea că sunt mai bebeluși, că au crescut, și în cele mai multe dintre fotografii erau împreună. Surprinși în momente așa, în care păreau că sunt bine că sunt împreună. Și m-am gândit că o să-i despart. Și cu toate astea am decis să îl iau pe Vlad acasă pe 4 noiembrie. Pentru că medicul lui mi-a spus că este un băiețel care din punct de vedere medical e bine, are nevoie doar de dragoste.Și l-am luat acasă și nu l-am mai dat jos din brațe aproape niciodată. și poate că mai târziu o să-mi reproșeze că o să fie un băiețel mămos, lipit de fusta mamei, dar nu pot altfel.Și nici el după cum a oftat.Și pe urmă a venit și Ela în 20 și a fost și mai greu pentru că îmi mai trebuiau o pereche de brațe ca să o pot ține și pe ea la fel de mult ca pe el. Și de asta încercăm să recuperăm. O să mă doară brațele dar nu e nimic.

Sursa: Observator

loading...