COLECTIV, doi ani de durere sfâşietoare. O supravieţuitoare face mărturii cutremurătoare: "Salonul acela îmi devenise iad"

  • Post By us24.ro on 2017-10-27 18:12:05
  • 1 comments

COLECTIV 30 octombrie 2015. O zi care a lăsat urme adânci în sufletul şi pe corpul supravieţuitorilor. A marcat destine, pe altele le-a curmat şi a lăsat zeci de tineri într-o luptă continuă de a se reface, atât fizic, cât mai ales psihic. Alexandra Furnea este unul dintre cei care duce această luptă de doi ani.

Tânăra scrie, la doi ani de la incendiu, despre acea seară de actombrie şi despre infernul prin care a trecut după noaptea de 30 octombrie 2015.

"E aproape ora 5 dimineața și deschid obosită ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni și durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mișcare este un chin. Sistemul de susținere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne și prosoape aduse de acasă - așa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eșuat iar colțul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziția ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzației dar închid ochii și număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10".

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud discuțiile lor simple, de oameni sănătoși. Trag cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face față temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăși luni și începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia și încep să tremur și mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta asistentei în cadrul ușii.

Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță". Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă lovește răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat și pișcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanți de spital.

„E cam frig aici, Alexandra...Îmi pare rău. Cred că și apa va fi mai rece. Nu se încălzește nicicum", aud vorbele asistentei care deschide robinetul și prinde în mâini capul banal de duș care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clătește cada verde și mă ajută să mă ridic din scaun. Merg șontâc sprijinită de ea – o ființă mică și fragilă – până la cadă și mă așez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă și pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerșesc un analgezic și mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E înghețat și, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedește zi de zi a fi mult prea slab, așa că...simt totul, pe viu.

Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el țesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care șiroiește sânge roșu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă și apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzația că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele ființei în timp ce jetul aspru al dușului îmi pătrunde pe mușchiul dezgolit de arsură și pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă.

Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă.

Asistenta scoate buretele pe care îl îmbibă cu Dexin, un săpun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cât un purice, începe să îmi curețe spatele. Plâng fără oprire, pierdută într-un infern de neînțeles, până încep să mă sufoc și să o implor să se oprească. Simt deslușit că voi înnebuni dacă mai simt durerea aceea. Îmi vine să vărs de undeva din adâncul ființei mele toată suferința, toată fierea disperării mele din acele momente. Femeia încetează pentru o clipă tortura, apoi își ia inima în dinți și mă acoperă din nou cu jetul dur al dușului banal, de baie de apartament. „O să îmi pierd cunoștința", îmi spun, în timp ce creierul meu refuză să cedeze și să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric.

„Cântă-mi, Auraș", îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Sărmana femeie încearcă să reducă presiunea apei ca să mă doară mai puțin, dar aceasta este când rece, când caldă din cauza instalației defecte și acum mă cuprind din nou frisoanele. Renunță la burete și începe să mă spele cu mâinile acoperite cu mănuși de spital. Jetul de apă aleargă pe tot corpul meu în timp ce degetele ei rup bucăți din mine. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mâna dreaptă îmi este o masă amorfă de carne despicată. Văd albeața tendoanelor descoperite ale degetelor. Arată ca niște nervuri ale unei catedrale gotice în ruine. Întorc capul spre umărul stâng care mi se pare sculptat. Se cască un hău nedeslușit de carne acolo, din care curge neostoit sânge roșu, gros. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece scurgând-se peste mine și, mă gândesc că focul acela din container continuă să ardă în fiecare dimineață, în sala de baie a Spitalului de Arși.

„Gata ești!", aud glasul ușurat al asistentei care mă învelește în niște cearșafuri verzi din pânză. Îmi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar și îmi vine din nou să vărs. Cu greu, cobor din cadă ajutată de femeie și mă așez pe scaunul cu rotile. Asistenta mă duce pe hol, apoi în sala de pansamente. Aici, tocmai terminaseră de făcut bandajul unei alte colege de suferință. Sunt așezată pe pat și se începe desprinderea cearșafurilor verzi de rănile mele. Din sala de baie până aici, câțiva pași doar, acestea se lipiseră de plăgile sângerânde. Țip scurt când mă desfac din scaun cu rănile de pe fese iar asistenta de pansamente începe să mă curețe la rândul ei de piele moartă.

Tremur de durere în timp ce femeia mă unge peste plăgi cu Flamazin și îmi curăță înfecțiile cu soluție de Colistin. Ajunge la umărul stâng și încep din nou să plâng. „Nu mai suport" îmi cântă o mantră întoarsă în urechi, pe ritmurile sacadate de panică ale respirației mele.

„O așteptăm pe doamna doctor, Alex", îmi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie îmi e frig și îmi vine să vomit. Vreau să ajung în pat ca să încerc să dorm și să uit. Într-un final, apare medicul. Ține în mână telefonul setat pe „cameră" și începe să îmi facă poze la răni în timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O întreb cum mi-au ieșit probele și îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji, pentru că acestea sunt curate. Același lucru i s-a spus și surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie să mă calmez, sunt zone care nu arată deloc bine dar și eu sunt de vină pentru că nu mănânc destul, dorm pe spate și sunt deprimată. Contează foarte mult starea de spirit, mi se spune, în timp ce medicul îmi apucă mâna dreaptă și văd că așază o găletușă banala de supermarket sub ea. Îi spusesem că degetul arătător s-a umflat foarte tare și arată ca și cum ar fi fost julit.

O întreb dacă s-a întâmplat ceva în sala de operație, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgârieturi pe față, pe antebrațul stâng și pe ambele mâini. Evită întrebarea și îmi spune că va trebui să îmi deschidă articulația degetului ca să vadă dacă e infectată. O întreb dacă îmi va face anestezie. Răspunsul este „nu" și mă roagă să am încredere în ea în timp ce scoate o lamă de bisturiu și, până să mă dumiresc ce se întâmplă, îmi taie coaja de pe articulația gheboșată de inflamație a degetului și desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, căscată ca un șanț. Aud cum pârâie pielea în mâna ei dură și văd negru în fața ochilor. Strigătul de durere îmi amorțește în piept. Picioarele îmi sunt cârpe și îmi cad din ochi două lacrimi simetrice, fără niciun suspin. Găletușa de sub mine se umple încet de sânge și aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred că era nevoie să îi deschizi articulația".

Asistenta intervine și începe să mă ungă cu creme și soluții usturătoare, înfășurându-mă rapid în comprese sterile. Sunt amorțită de durere și devin tot mai pasivă în timp ce pansamentul se apropie de sfârșit. E rândul următorului pacient și sunt întrebată de asistenta de salon dacă pot să mă deplasez singură. Îi răspund năucă, automat, că da dar infirmiera mă conduce totuși până în salon, unde mă ajută să mă așez în pat, pe mecanismul improvizat de mama ca să nu dorm pe spate. În urmă cu o săptămână, venise, chemat de sora mea, un domn de la Ortoprofil care voia să mă ajute făcând un dispozitiv care să țină locul unui pat special pentru arși. A fost expediat brutal acasă de către medic, pe motiv că am tot ce îmi trebuie în spital iar el este de prisos.

Fac febră și tremur din toate încheieturile. E de la șocul durerii. Mi se montează perfuziile și apare mama în cadrul ușii. Își frământă mâinile și are ochii mari, uscați, în spatele lentileor ochelarilor. Ar vrea să mă întrebe cum mă simt, dar nu are putere. Încearcă să îmi găsească o poziție în care să pot să dorm, fără success. Are pe ea un halat verde, transparent, rupt la colțuri. Este „echipamentul de protecție" pe care îl poartă însoțitorii în saloane. Seara, halatul se atârnă în cuierul din hol iar a doua zi îl ia, poate, alt părinte și îl ține pe el cât timp își spală copilul și îl hrănește.

Mama mă duce la toaletă, mă șterge, mă culcă înapoi în pat, apoi se spală pe mâinile deja crăpate de la atâta săpun dezinfectant, adus de acasă. Mama îmi dă să mănânc, căci infirmiera care se ocupă de hrană e singură și nu face față atâtor pacienți neajutorați. Când mi-e rău, mama îmi pune plosca și o spală, pentru că sunt prea slăbită sau am prea multe perfuzii ca să ajung la baie. Mama doarme pe scaun la picioarele patului meu și se trezește noaptea ca să vadă cum sunt. O schimbă câteodată sora mea, care vine din două în două zile de la Târgu-Mureș ca să îmi fie alături. I s-a spus, într-un cotlon întunecat al spitalului când cerșea informații despre mine, că s-ar putea „să nu scap". Cu ochii plecați, medicul a dat dezaprobator din cap și i-a zis ca s-ar putea să mor.

„E slabă, Alexandra. Corpul ei nu are resurse. Noi facem tot ce putem!", i s-a zis. Și atunci i s-au înmuiat picioarele și și-a înghițit lacrimile. A venit în fugă să mă vadă, cu respirația tăiată, agitată și cuprinsă parcă de friguri. Ochii ei mari rătăceau în orbite și arăta ca un om cu febră. Atunci, nu mi-am dat seama ce pățise.

„Ți-am cumpărat un parfum și un ruj de la Sephora", mi-a zis, în timp ce deschidea cutia cu mâini tremurânde. „Aștept să vii acasă ca să le porți". Cum a plecat oare la drum ea, în noaptea aceea, știind că din sora ei ar putea să rămână doar atât: un flacon nedesfăcut de parfum și un ruj de buze, nou-nouț, neatins?

Mama și sora mea. Mamele și surorile noastre. Tații noștri.

Stau cu F în cameră, cățărate în niște paturi cu manivelă, într-un salon despre care infirmierele glumeau că ar fi fost „dedicat" pacientelor care veneau să își facă operații estetice pe sub mână în spital. Mama mea și iubitul ei ne-au cumpărat scăunele de plastic ca să putem coborî de pe saltele. De fiecare dată când ne ridicăm, plângem amândouă, deoarece nu putem sta în șezut din cauza pielii prelevate de pe fese. Nu ne putem da jos ca să mergem la toaleta singure, pentru că patul e prea înalt, nu îl putem ajusta deoarece avem mâinile făcute praf de arsură și manivela aceea este imposibil de utilizat...fără degete funcționale. Noaptea, mama mea și iubitul ei petrec ore întregi așezându-ne în așternuturi în așa fel încât să nu dormim pe grefe. Am auzit mereu la sala de pansamente, de la medici, că de aceea nu ni se prind, pentru că nu vrem să dormim pe burtă. Am încercat amândouă să facem asta, cu disperare. Eu am mâinile înțepenite din cauza leziunilor și nu le pot ridica atât cât să pot sta pe burtă, iar F, deși a reușit parțial, a scâncit nopți întregi, în somn, din cauza disconfortului. O auzeam plângând, țipând în vis, sau în coșmar, și plângeam cu ea, neauzită. Dimineața, frântă, se sprijinea cu fața în colțul patului, ruga infirmiera să-i facă salteaua spătar, și dormea, cu figura și pieptul apăsate în ramă, cu picioarele susținute de scăunelul de plastic. Totul ca să nu dormim pe spate, pentru că era vina noastră că nu se prindeau grefele.

Astăzi, mi-au cedat branulele și asistentele au decis că a sosit momentul să îmi monteze un cateter central. Seara, sunt dusă pe picioare într-o sală de operație în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin și îi spun că sunt proaspăt operată și nu am voie să stau mult așa. Se uită la mine deconcertat și îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operație de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu ușurătate și spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar și femeilor însărcinate și că nu am de ce să mă tem. Îmi așterne o pătură sterilă peste față și aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină și dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei și infige acul în piele. Țip și simt că îmi amorțește mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc", le zic, cu pătura sterilă peste față. „Vă rog, sedați-mă".

„Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm".

Preț de o oră, mă înțeapă în diverse locuri, și nu găsește vasul de sânge. Eu tremur deja de greață și de durere și cerșesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reușească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula și simt că îmi amorțește brațul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate și înțeapă din nou, iar și iar, cu același ac, alte locuri.

Asistenta cheamă într-un final anestezistul șef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe față, mă apucă de capul proaspăt operat și mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele.

„Ia bagă aici!"
„E arsă acolo, domnu' doctor, nu merge."
„Mă doare, vă rog, mă doare capul!"
„E, te doare, nu te doare nimic!"

Apoi îmi intoarce iarăși capul pe partea stângă cu aceleași gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăși nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei și cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului.

„E complet bont acul ăsta.", spune ea, cu o voce consternată. „Puteați să rupeți ceva", o aud. „Dați-mi alt ac, vă rog!". Simt înțepătura și apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura și doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute.

„Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!", întreabă. Se uită în jur și nu primește niciun răspuns.

De pe hol, apare sfioasă asistenta. Mă ia de braț și mă duce în salon, spunându-mi că începuseră să își facă mari griji deoarece nu știau nimic de mine de mai bine de o oră. Când ajung în cameră, mama și sora mea se ridică simultan în picioare și dau să mă prindă, pentru că mă clătinam. Mă așez pe pat iar mama îmi ridică picioarele pe care nu mai am putere să le urnesc. Din gât, îmi atârnă cateterul proaspăt montat și începe să se contureze în jurul lui o gâlmișoară – după trei zile, aveam să dezvolt un edem din cauza căruia linia centrală va fi scoasă și trimisă la analize. Proba luată de pe ac a ieșit pozitivă cu Pseudomonas multirezistent.

Mă întind cu greu și o ascult pe mama vorbindu-mi, dar nu ma pot concentra. Simt cum mi se scufundă inima în piept și sunt sigură că am să mă sufoc. Sora mea observă și mă întreabă ce am. Îi spun că nu pot să respir și că mă tem că voi muri. Cristina fuge după asistentă iar aceasta îmi ia pulsul.

„Atac de panică", vine concluzia. „Poate e de la Xilină, i-a scăzut tensiunea", explică aceasta. „Au înțepat-o de atâtea ori că i-a intrat în sânge".

Sora mea iese pe hol și îl oprește pe anestezistul tânăr, care tocmai ieșea din blocul operator. Se ceartă, cu el, cerându-i explicații, pe care acesta nu le poate da. Din nou sunt eu de vină pentru că sunt slăbuță și am vase de sânge subțiri. Sosește, alertat de asistente, anestezistul șef care, dur, cum îi stă în fire, o „trimite la plimbare" pe sora mea care, însă, nu se lasă. Întoarsă în salon, cade pe scaun și începe să plângă de frustrare, înfrântă. Încerc să o consolez dar nu pot. Simt că nu mai pot.

„Nu vreau să mor așa", îmi răsună prin cap cuvintele acestea,
pe care nu apuc să le cenzurez. „Nu vreau să vă amintiți de mine așa", dar nu spun nimic. Închid ochii și mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să plece acasă. Vreau să plece acasă amândouă ca să pot să plâng pentru ele și pentru felul în care sunt nevoite să mă vadă. Mama m-ar mângâia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansată bine. Întinde mâna, ca un reflex, și și-o retrage. Într-un final, convinse că dorm, pleacă amândouă. Sora mea stinge lumina și, din ușă, mă privește lung. O văd prin ochii mijiți și sper să nu își dea seama că doar mă prefac. Au plecat în sfârșit și când ecourile saluturilor pe care le adresează asistentelor se sting pe hol, deschid ochii și privesc în gol.

Ultimele perfuzii ale zilei picură prin noul meu cateter iar durerilor arsurilor li s-a adăugat și cea de la gât. Simt serul în maxilar, amorțindu-mi obrazul dar nu mai am putere să întreb dacă e normal. O privesc pe F și sunt convinsă că și ea se preface, exact ca mine, că doarme. Dar nu vreau să o deranjez. Câteodată, o aud noaptea trăgându-și nasul și suspinând. Plânge pentru prietenii ei, pentru iubitul ei, pentru mama ei și pentru ea. Aș vrea să o pot îmbrățișa dar nu pot.

Nu reușesc nici măcar să întind brațele.

Ziua de astăzi se termină cu un nou bestiar de suferințe. Printre ele, încerc să îi plâng pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva și atunci băile dor și mai tare, pentru că focul a trecut și peste inimile noastre, nu doar peste trup. În noaptea asta, nu cred în mâine. Nu cred că voi mai ieși vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat și sufletul făcut cenușă. În depărtare, se aud mașinile pe șosea, îndreptându-se spre destinații necunoscute. Oare adorm sau îmi pierd cunoștința?
***********************************************************************
Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, că am fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au mințit familia atunci mama și sora mea au întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să găsim o cale să plec în străinătate. Surorii mele i s-a spus că, dacă în locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis că, dacă nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru că sunt „slăbuță și sensibilă". Am avut bacterii multirezistente și pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin, Imipenem și altele. Mamei i se spune că mi le administrează pentru că sunt răcită. Cu siguranță am „adus de acasă" o pneumonie. În niciun caz nu am dobândit-o în spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vină, să nu se agraveze. Febra pe care o făceam cu toții era și ea, normală. Așa fac arșii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectați.

În timp ce ministrul sănătății de atunci, domnul Bănicioiu, spunea că spitalele au tot ce le trebuie și că avem condiții ca în Germania, paturile noastre erau susținute cu ajutorul cutiilor de carton în care se ținea ser fiziologic. Asistentele mai aduceau din depozit câte o cutie atunci când voiam să schimbăm poziția saltelei. Deși spitalul a primit atunci, din câte s-a discutat șoptit pe holuri, o donație constând în paturi noi, pentru arși, a refuzat-o pe motiv că nu aveau nevoie de ele. În imaginile de mai jos, vedeți paturile și saltelele de la Spitalul de Arși, la momentul Colectiv. După externarea noastră, s-a acceptat și donația. Acum, spitalul are paturi noi.

Am stat câte 4 sau 5 persoane în același salon.Ulterior, am stat câte 2, apoi iarăși câte 3, 4. Baia era comună și era la două saloane depărtare. Ca să ajungi acolo, trebuia să te ducă o infirmieră. Personalul medical auxiliar, de bună-credință, era depășit de situație. Se întâmpla să urinezi în pat, disperat și rușinat, pentru că nu aveai cum să ajungi la baie. Și dacă, prin absurd, ajungeai, aveai mâinile bandajate și nu le puteai folosi din cauza durerii.

Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arși, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă și alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer", fără să ating salteaua, în speranța că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziție cât de cât umană. Cum reușeam, cum se desfăcea una dintre perne și o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ținută pe piept, deoarece acestea îmi înțepeniseră de la leziuni și nu le puteam întinde. Ritualul așezării în pat pentru noapte era o suferință absurdă. Problema erau, de fapt, infecțiile. Puteam să dorm și cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ținut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu știam asta și încercam tot ce era omenește posibil.

Echipamentul de protecție al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unică folosință", erau dintr-o pânză subțire și erau utilizate de câteva ori, de diverși însoțitori. Părinții mai isteți furau câte 3, 4 bucăți și le duceau acasă. Veneau apoi cu ele la spital, ca să nu fie nevoiți să le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se făcea pe viu pentru că nu există un protocol sustenabil de anestezie. Așa că, practic, ești torturat zi de zi, sau o data la două zile, nevoit să înduri dureri neomenești. Noi, răniții Colectiv, intram primii, dis de dimineață, ca să nu fim expuși la microbii altor pacienți. Mergeam acolo pe bandă rulantă, ca mieii la tăiat, scăldați cu rănile noastre pe 20, 30% din suprafața corpului în apă de la robinet, cu săpun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marchează pe viață.Traumei accidentului i se adaugă cea a zilelor petrecute în spital, unde igiena însemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal în vene. După ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub formă de spray. Apoi intra următorul și tot așa, până la final.

După ce ți se făcea baia, daca aveai operație în ziua aia, mergeai șiroind de sânge și uneori de puroi, pe picioare, prin holuri, până în sala de operație, unde te culcau pe masă în timp ce tremurai de durere, de frig și de greață. Cât de sterilă putea să fie o asemenea atmosferă?

Dosarul meu medical este incomplet. Lipsesc din el rezultatele analizelor de sânge, ale probelor luate de pe răni și pozele pe care medicul refuză, și acum, să mi le dea, fără să îmi respecte dreptul la propria imagine, după ce m-a mințit că fotografiile se vor regăsi în dosar. Mă întreb dacă are ceva de ascuns.

Mi-a luat doi ani să scriu acest text. Îl recitesc și îmi dau seama că prezintă doar o mică parte din calvarul nostru zilnic.

L-am redactat pentru că așa cred că aceste lucruri trebuie să se știe. Am respect și dragoste față de personalul auxiliar de la Spitalul de Arși – asistente și infirmiere, în special față de asistenta de la sala de pansamente și cea de la sala de baie, care au făcut cât au putut ele, în condițiile date. Toată stima mea și pentru cei câțiva doctori onești și profesioniști de acolo. Puțini dar care îți oferă speranță.

Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Și l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt și care ar mai fi fost astăzi în viață dacă erau tratați mai bine.

Las mai jos, cu sufletul greu, poze grăitoare. Cele mai multe sunt făcute după operațiile recente suferite. Nu uitați Colectiv!", a scris Alexandra alături de câteva fotografii care arată urmele adânci şi dure ale tragediei din Colectiv.

După tragedia din Colectiv, în timpul guvernării Cioloş, autorităţile au dovedit dezorganizare în gestionarea incendiului de la „Colectiv”, fiind făcute referiri la infecţiile nosocomiale sau la refuzul de a transfera victime în străinătate. Acum, la doi ani de la acea nenorocire, Ministerul Sănătăţii neagă existenţa documentului.

Vezi si: RAPORTUL în cazul Colectiv, care arată situaţia dezastruoasă din spitalele româneşti, "pierdut" de Ministerul Sănătăţii

Cu câteva zile înainte, Alexandra a povestit pe Facebook de ce s-a dus în acea seară în Colectiv, cât de mult îi plăcea formaţia Goodbye To Gravity şi câtă durere are în suflet acum, la doi ani după acea noapte fatidică de octombrie.

"Acum aproape doi ani, într-o noapte de final de octombrie, îmi legam în grabă șireturile bocancilor, cu telefonul la ureche. Mă sunase o prietenă să mă anunțe că va trece și ea prin Colectiv, unde cântau băieții de la Goodbye To Gravity. M-am bucurat să aud că va veni, deoarece îmi doream ca formația să aibă parte de un public cât mai vast.

Credeam atunci, și mai cred și acum, că GTG era cea mai bună trupă tânără de metal din România. Credeam, de fapt, în ei și în ceea ce reprezentau. Recunosc că nu fusesem consecventă în a le asculta muzica înainte de cel de-al doilea disc, „Mantras Of War". Aveam „I Won't Wait" în playlist și treceam prin perioade în care îi dădeam replay obsesiv, deoarece este o piesă „contagioasă" care scoate rapid tristețea din mine.

Apoi am ajuns în posesia materialului nou și țin minte perfect că după prima melodie am apăsat butonul de „pause" deoarece m-am emoționat. În clipa aceea mi-a venit în minte un clișeu pe care sunt convinsă că artiștii români îl urăsc: „sună exact ca afara", a rostit vocea din capul meu, înainte ca vreun sistem interior de cenzură să apuce să o reducă la tăcere. Într-adevăr, discului nu i se poate reproșa nimic – producția este bulletproof, piesele sunt memorabile, versurile au mesaj iar alternanța dintre clean vocals și pasajele harsh este perfectă. Mi-am spus atunci că era complacerii în mediocritate s-a încheiat definitiv în undergroundul autohton și că de acum încolo formațiile vor avea un disc-etalon din punct de vedere al calității, la care să se raporteze când își vor scoate propriile albume.

Și deși abia scăpasem de o gripă rebelă care mă făcuse să fiu ursuză vreo săptămână, deși plecasem târziu de la job și mai aveam texte de scris pentru site-urile la care colaboram, deși toamna se lăsa peste mine cu greutatea ei specifică și aveam senzația că nimic nu merge cum trebuie în viața mea, am ajuns acasă după o tură scurtă de Auchan, m-am scuturat de depresiile mele penibile și mi-am scos eyelinerul de la naftalină. Voiam o seară metal de care să mă bucur așa cum o făceam în liceu, cu sufletul plin de dragoste pentru muzică.

În noaptea de 30 octombrie, m-am dus în Colectiv pentru Goodbye To Gravity. Mi-am lăsat dezamăgările și oboseala în apartament, încuiate bine, și am plecat să fiu acolo, alături de ei și de crezul lor cel mai de preț.

Ce s-a întâmplat apoi este cea mai mare nedreptate. Pentru toți cei care ne-am aflat acolo în seara aceea, dar mai ales pentru băieții din trupă. Din cauza corupției și din cauza stării precare în care se află undergroundul românesc (promoteri și patroni de club lacomi, lipsa sprijinului cultural, absența unei infrastructuri serioase de promovare etc), visul lor s-a frânt tragic, înainte ca ei să apuce să își ducă lupta până la capăt.

Iar ce mă doare cel mai tare acum, la aproape doi ani după 30 octombrie 2015, este că nedreptatea continuă să lucreze. Se apropie comemorarea iar presa a început să vuiască din nou. Primim cu toții mesaje de la diverși reporteri care vor să obțină o fărâmă din ceea ce reprezintă Colectiv. Cu toate acestea, unul nu m-a întrebat: „Ce a însemnat Goodbye To Gravity pentru tine?". Nu am văzut niciun reportaj dedicat băieților care, prin muzica lor, au reușit să stârnească o revoluție în zilele acelea de după accident. Mă întreb câte dintre televiziunile care au folosit piese GTG în materiale, au plătit drepturile de autor.

Apoi îndrăznesc să întreb și underground-ul: voi ce faceți ca să vă onorați colegii? Ce facEM ca să îi onorăm, pe ei, concret, nu vreo idee abstractă de caritate sau orice altceva care îi atinge doar conjunctural?

Îmi pare rău să o spun dar am senzația că răspunsul este...„nimic". Fiecare smulge din „accidentul Colectiv" bucata care îi convine cel mai mult fără să realizeze că mutilează tragedia unor tineri artiști care și-au dorit să schimbe ceva prin muzica lor. Cât timp nu se vorbește despre lupta LOR, povestea Colectiv va rămâne incompletă și va continua să fie dusă în derizoriul urzelilor politice, al luptelor pentru putere și al agendelor personale.

Aș vrea să am forța să închei mesajul ăsta într-un mod puternic, care să lase o amprentă...Însă în seara asta ploioasă și rece de octombrie post-Colectiv, mi-e inima amorțită și mi-e al naibii de dor să îmi apară o notificare în colțul din dreapta al ecranului: X-ulescu te-a invitat la „Concert Goodbye To Gravity".", a scris fata.

Alexandra, înainte de Colectiv

Victimele tragediei din Clubul Colectiv vor fi comemorate, vineri seară, în Capitală, prin ”Marşul Chitarelor”. Eugen Iancu, preşedintele Asociaţiei Colectiv, spune că la acţiunie sunt aşteptaţi mii de oameni, care să vină şi să cânte la chitară în Piaţa Bucur, el afirmând că este important, la doi ani de la incendiu, să încercăm să ne dezmeticim, să ne asumăm greşelile din trecut şi să facem tot ce putem să le îndreptăm, pentru a nu se mai întâmpla o astfel de tragedie.

În urma incendiului din clubul Colectiv din seara de 30 octombrie 2015 şi-au pierdut viaţa 64 de persoane - 27 în noaptea tragediei şi 37 ulterior, în spitale din Bucureşti şi din străinătate. Incendiul a izbucnit în timpul unui concert susţinut în clubul Colectiv de trupa rock bucureşteană Goodbye to Gravity, care îşi lansa albumul "Mantras of War". Solistul Andrei Găluţ este singurul membru al trupei care a supravieţuit tragediei.

Sursa: romaniatv.net

Comentarii






spune: